Gradul de îndatorare este un indicator al analizei financiare prin care este măsurată starea de sănătate financiară a unei companii prin raportul dintre datoriile totale și activele totale. Indicatorul arată investitorilor măsura în care compania se bazează pe sume împrumutate în activitatea sa. Indicatorul este inversul solvabilității patrimoniale și poate avea valori mai mici sau mai mari decât 1. Exprimat în procente, o valoare între 50% și 60% indică un echilibru, considerat sănătos, între sursele externe de finanțare și sursele proprii (capitaluri). O valoare sub 30% poate indica o reticență a managementului de a apela la credite, în timp ce o valoare peste 80% poate indica o dependență față de credite.

Politica fiscală este utilizarea veniturilor guvernamentale (impozite sau scutiri de impozite) și a cheltuielilor guvernamentale pentru a influența economia unei țări. Politica fiscală are la bază teoriile economistului John Maynard Keynes potrivit cărora schimbările determinate de guvern în nivelul impozitelor și în cheltuielile guvernamentale influențează cererea de bunuri și servicii a populației și astfel influențează nivelul activității economice.

Combinarea politicii fiscale cu cea monetară, permite autorităților să controleze inflația ,  rata șomajului și rata de creștere pe termen scurt a Prodului Intern Brut.

Schimbarea politicii fiscale se poate simții asupra: cererii de bunuri și servicii, economiilor populației, invertiților realizate, distribuția veniturilor și alocarea resurselor în economie.

Politica fiscală poate fi:

• Politica Neutră – Când economia nu este nici în recesiune, nici în faza de expansiune. Deficitul bugetar este în aproape de o medie a ultimului timp și nu sunt efecte la nivelul activități economice.
• Politică Expansionistă – Când economia este în recesiune, implică creșterea cheltuielilor guvernamentale ( și a deficitului bugetar) cu proiecte sociale și acordarea de facilități fiscale populației pentru a crește puterea de cumpărare și implicit cererii de bunuri și servicii.
• Politica Contractivă – Când economia este într-o fază de creștere nesustenabilă, implică creșterea ratelor de impozitare și o reducere a cheltuielilor guvernamentale. Creșterea economică nesustenabilă este oprită deoarece generează o creștere a inflației, creșterea costurilor cu investiții, recesiune și creșterea șomajului.

Politica monetară este un set de acțiuni adoptate de autoritatea monetară (banca centrală) a unui stat pentru a controla fie rata dobânzii la împrumuturile realizate pe termen foarte scurt între bănci, fie pentru a controla cantitatea de monedă aflată în circulație, cursul de schimb sau alți indicatori macroeconomici. Deseori, scopul politicii monetare este de a reduce inflația, ratele de dobândă sau pentru a asigura stabilitatea prețurilor și a încrederii în moneda națională. Politica monetară contribuie la stabilitatea Produsului Intern Brut, la reducerea sau menținerea unei rate scăzute a șomajului și la menținerea unui curs de schimb valutar predictibil.

Politica monetară poate fi:

• Politică expansionistă – Când Banca Centrală dorește stimularea economiei, prin rate scăzute ale dobânzilor pe termen scurt sau prin creșterea cantității de monedă aflată în circulație la o rată mai mare decât în mod obișnuit. În timpul unei recesiuni, se adoptă această politică în speranța că o dobândă mai mică va scădea costurile de creditare ale companiilor care vor dori să-și extindă afacerea prin noi investiții și noi locuri de muncă. Acestea vor duce la creșterea cererii de bunuri și servicii și la creșterea Prodului Intern Brut pe termen scurt. Prin creșterea cantității de monedă aflată în circulație, valoarea monedei naționale va scădea fiind încurajat exportul.
• Politică contractivă – Când Banca Centrală dorește încetinirea creșterii economice pe termen scurt sau reducerea inflației prin menținerea unei rate mai ridicate ale dobânzilor pe termen scurt și prin încetinirea creșterii cantității de monedă aflată în circulație, sau chiar reducerea acesteia. Politica poate duce la creșterea ratei șomajului, descurajarea împrumuturilor și cheltuielilor de către companii și populație. Dacă este implementată prea viguros, poate duce la o recesiune economică.

Ipoteza pieței-eficiente (Efficient-market hypothesis), cunoscută și sub denumirea „teoria pieței eficiente” este o ipoteză în economia financiară conformă căreia prețul activelor reflectă toate informațiile disponibile, rezultând că este imposibil să depășești randamentul general așteptat al pieței prin selecția acțiunilor sau sincronizare (timing), iar singurul mod în care un investitor poate obține randamente mai mari este achiziționarea de investiții mai riscante.

Deși foarte importantă în teoria financiară modernă, ipoteza este controversată și adesea criticată. Adepții ipotezei sunt de părere că este inutil să cauți acțiuni subevaluate sau să încerci să prezici tendințele pieței  prin analize fundamentale sau tehnice. Aceștia consideră că datorită caracterului aleatoriu al pieței, investitorii pot obține randamente mai bune prin intermediul investițiilor pasive.

Studiile academice indică o serie de argumente în favoarea ipotezei, în practică sunt tot atâtea dovezi care să respingă ipoteza. De exemplu, investitori precum Warren Buffett au învins în mod constant piața pe termen lung, fapt considerat imposibil conform Ipotezei pieței-eficiente. În practică se observă piețe mai puțin eficiente decât altele. Piețele ineficiente nu reflectă valoarea reală a activelor datorită asimetriei informației, lichiditate scăzută, psihologia și emoțiile investitorilor sau alți factori.

Ipoteza în forma pură (Strong Form Efficiency) este greu de acceptat. Din acest motiv au apărut modificări care pot fi mai bine aplicate în practică.

• Semi-Strong Form Efficiency – Această formă presupune că toate informațiile publice (dar nu și cele non-publice) sunt calculate în prețul actual al activelor. Nici analiza fundamentală, nici analiza tehnică nu poate fi folosită pentru a obține câștiguri superioare.
• Weak efficiency – Acest formă susține că toate prețurile trecute ale unui activ sunt reflectate în prețul activului de astăzi. Prin urmare, analiza tehnică nu poate fi folosită pentru a prezice și a învinge piața.

Astăzi, mulți consideră că un rol esențial în declanșare crizei financiare din 2007-2008 ca urmare încrederii liderilor financiari în premisele ipotezei care a dus la o subestimare a pericolelor spargerii bulelor speculative ale prețurilor activelor.