Obligațiunile corporative sunt instrumente financiare emise de către instituții din sectorul privat cu scopul de a strânge finanțarea necesară desfășurării activității, extinderea afacerii sau pentru anumite achiziții/fuziuni. În mod convențional, cele mai multe obligațiuni corporative sunt emise pe termen mediu sau lung, însă foarte rar se întâmplă ca o emisiune să depășească 20 de ani. Deși este în interesul companiei să emită obligațiuni pe o perioadă atât de îndelungată, foarte puține companii ar reuși să încheie cu succes o asemenea ofertă în zilele noastre. În vremurile de dinaintea celui de al doilea război mondial era posibil pentru o companie să se finanțeze cu obligațiuni emise cu maturități de 100 de ani sau chiar mai mult, dar odată cu renunțarea la sistemul Bretton Woods și trecerea la monede fiduciare din 1971 au devenit tot mai comune ratele mai ridicate ale inflației și cele ale dobânzilor, astfel investitorii (în special cei de retail) preferă să dețină în portofolii obligațiuni cu maturități relativ scăzute pentru a-și proteja capitalul. Rata dobânzii pentru obligațiunile corporative este mai ridicată decât pentru obligațiunile guvernamentale deoarece se consideră că au un grad de risc mai ridicat, chiar și pentru companiile care au un rating de credit foarte bun. Factorii luați în calcul la stabilirea ratei dobânzii sunt durata emisiunii, rating-ul emitentului, moneda, rata dobânzii bancare, rata inflației și perspectivele economico-sociale. Deținerea de obligațiuni corporative îl expune pe investitor la anumite riscuri precum:

• Riscul de credit: este riscul ca societatea emitentă să nu aibă capacitatea de a-și onora plățile dobânzilor sau principalului. Emitentul poate obține un rating de credit de la o instituție specializată pentru evaluarea acestui risc.
• Riscul de rată a dobânzii: Prețul obligațiunilor va scădea în momentul în care rata dobânzii de piață va crește, astfel investitorii sunt expuși la acest risc. Coeficientul de corelație dintre obligațiune și rata dobânzii de piață este dat de maturitate și cupon. Obligațiunile cu o maturitate mai lungă sunt mai expuse riscului de modificare a ratei dobânzii, din acest motiv și randamentul oferit investitorilor va fi mai ridicat față de obligațiunile cu o maturitate mai redusă pentru a compensa acest risc.
• Riscul de inflație: Inflația este creșterea generală a prețurilor bunurilor și serviciilor care duce la scăderea puterii de cumpărare. Datorită inflației, cantitatea de bunuri și servicii ce va putea fi cumpărată cu banii primiți din cuponul obligațiunii și principal va fi mai mică.
• Riscul de lichiditate: este riscul ca deținătorul unei obligațiuni să nu poată să vândă cantitatea dorită la un preț corect (estimat de rata cuponului și bonitatea companiei)
• Riscul de răscumpărare: Prin documentul de ofertă, unele companii pot insera clauze de tip „call” sau „put” în cadrul emisiunii. Opțiunea „call” îi oferă posibilitatea emitentului să răscumpere obligațiunile înainte de maturitate, această opțiune a emitentului reprezintă „riscul de răscumpărare”(eng. Call risk) pentru investitor. De exemplu, o emisiune de obligațiuni corporative cu o maturitate de 10 ani poate oferi opțiunea emitentului în orice moment după primii 5 ani. Dacă emitentul exercită opțiunea va trebui să plătească înapoi principalul către investitori și va înceta să mai plătească dobânzi. Motivul pentru care o companie alege să își exercite opțiunea este scăderea ratei dobânzii de piață ceea ce îi permite să se refinanțeze la costuri mai reduse. În același timp este posibil ca investitorul să nu-și poată reinvesti capitalul într-un plasament cu un randament și grad de risc similar. De obicei o obligațiunile corporative cu o opțiune de răscumpărare anticipată sunt emise pe o perioadă mai lungă de timp și oferă o rată a cuponului mai mare.
• Expunerea la toate aceste riscuri poate fi redusă prin diversificarea portofoliului pe diferite clase de active (obligațiuni, acțiuni, numerar și alte instrumente financiare) și, de asemenea, prin diversificarea tipurilor de obligațiuni deținute după maturitate, sectoare de activitate ale emitentului și rating-ul acestora. În funcție de anumite circumstanțe individuale, un investitor poate ca în schimbul deținerii directe a obligațiunilor să investească într-un fond mutual sau un ETF care investește cu precădere în obligațiuni.
• -va urma-

• ACȚIONAR: persoană fizică sau juridică, care detțne acțiuni la una sau mai multe societăți pe acțiuni
• ACȚIONAR SEMNIFICATIV: persoana care singură ori împreună cu alte persoane, deține sau este proprietar de acțiuni sau alte valori mobiliare, care, cumulate ar reprezenta cel puțin 5% din capitalul subscris al emitentului sau i-ar conferi cel puțin 5% din totalul drepturilor de vot în Adunarea Generală a Acționarilor
• ACȚIUNE: hârtie de valoare care reprezintă o cotă fixă din capitalul unei societăți pe acțiuni. Acțiunile sunt de valori egale, conferind deținătorilor drepturi egale de a participa la adunările generale, drept de vot, de a lua parte la administrarea și controlul societății, de a participa la împărțirea rezultatelor financiare ale societății proporțional cu valoarea acțiunilor pe care le dețin. Acțiunile sunt indivizibile, iar valoarea lor nominală se stabilește prin contractul de societate sau statut.
• ACȚIUNE LA PURTĂTOR: este un tip de acțiune care nu are indicat pe ea numele și prenumele titularului și care conferă deținătorului, oricare ar fi el, toate drepturile ce decurg din aceasta. În cazul în care în contractul de societate nu s-a precizat altfel, acțiunile emise vor fi la purtător.
• ACȚIUNE NOMINATIVĂ: tip de acțiune care are înscris pe ea numele acționarului și care nu poate fi transmisă altei persoane fără acordul societății. Acțiunea nominativă poate fi platită și în tranșe.Legea prevede ca acțiunile emise de societățile bancare să fie acțiuni nominative.

În România, primele burse au fost cele de mărfuri, acestea începând să funcționeze încă de la începutul anilor 1800, dar prima legislație care reglementa bursa de valori în adevăratul sens al cuvântului a fost adoptată în anul 1881, sub denumirea ”Legea burselor, mijlocitorilor de schimb și mijlocitorilor de mărfuri”. Ca urmare, la 1 Decembrie 1882, a avut loc deschiderea Bursei din București, cu sediul în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. Tot în acea lună sunt publicate pentru prima dată în Monitorul Oficial al României, cotațiile bursiere ale primelor companii românești tranzacționate. Cadrul normativ în domeniul pieței de capital din România a suferit două modificări importante, una în anul 1904 prin apariția unei legi care definește mai clar operațiunile bursiere și datorită căreia publicul larg prinde încredere în eficiența plasamentelor în titluri de valoare, iar a doua, ”Legea Madgearu”, în anul 1929 prin care se unifică legislativ regimul burselor din România. Criza economică din anii 1929-1933 s-a resimțit și pe piața de capital românească. La finalul acesteia, “Bursa de efecte, acțiuni și schimb în București” se revigorează atingând apogeul în anul 1939 când se tranzacționau 56 de titluri din domeniul bancar, al transportului și al asigurărilor. Instaurarea regimului comunist la sfârșitul Celui De-al II-lea Război Mondial a însemnat și sfârșitul pieței de capital și al bursei de valori. Procesul naționalizării economiei, început în anul 1948, a însemnat dispariția produselor specifice: acțiuni, obligațiuni corporatiste, titluri de stat autohtone și externe.

Sursa foto: România TV